joi, decembrie 8

E durato poco

Vorrei trovare un po' di forza nella mia debolezza... Vorrei scovare un po' di leggerezza nella mia fermezza... Permettermi di rimanere indietro, calpestare la mia stessa immagine...
Perso il mio entusiasmo, cosa resta di me? La vittoria finale si apprezza solo se lungo il percorso si è messi difronte a delle scelte difficili, ma ora più che una battaglia persa, mi sembra di essere giunta al momento della resa...
Avrei voluto mettermi a piangere forte, ma non potevo. Non avevo più l'età per versare lacrime, avevo fatto troppe esperienze. Esiste anche questo al mondo, la tristezza di non poter piangere a calde lacrime. È una di quelle cose che non si può spiegare a nessuno, e anche se si potesse, nessuno la capirebbe. Una volta, avevo provato a esprimerla a parole. Ma non ne avevo trovata una che potesse esprimere il mio sentimento ad altri, anzi nemmeno a me stesso, così avevo rinunciato. E avevo chiuso sia le mie parole sia il mio cuore. La tristezza troppo profonda non può prendere la forma delle lacrime.

Cand printul se transforma in broscoi...

Asa cum stim, orice poveste incepe frumos. Si orice poveste de dragoste incepe frumos. Poate nu in realitate, dar in interiorul nostru cu siguranta. Aceasta frumusete a inceputului este compusa din multe sperante, vise, idealuri, dorinte care au sau nu legatura cu perceptia reala a partenerului sau a propriei persoane.

Fiecare considera ca iubirea transforma broscoiul cel urat in printul cel frumos. Chiar daca vedem ceva ce nu ne place, reusim imediat sa negam, sa spunem ca ni s-a parut, ca se va schimba cu timpul. Pastram iluzia pentru ca fara ea, dragostea nu apare, inceputul nu poate avea loc. Este un moment de irealitate cand lucrurile par altfel decat asa cum sunt. Este motivul pentru care se spune ca dragostea este oarba.

Apoi, dupa ce aceasta perioada a trecut, iluzia incepe incet-incet sa se imprastie si lucruri obiective, din realitatea celuilalt, a relatiei, a comportamentului sau ori din cel propriu apar din ce in ce mai clar. Este un moment greu cand nu ne mai putem face ca nu vedem. Singura varianta ramane aceea de a vedea si de a arata si partenerului, de a vorbi despre ce vedem, despre ce simtim.

Doar ca uneori acest lucru este dificil pentru ca nu putem sa exprimam ceea ce este dureros sau neplacut. Si atunci evitam, ascundem atat fata de noi insine cat si fata de partener.

Pe masura ce timpul trece, diferenta dintre vis si realitate creste. Sperantele pe care le aveam sunt mai departe de ceea ce vedem infaptuindu-se in realitate. Pe de o parte, in interiorul nostru apar sentimente opuse celor de la inceput. In locul increderii apare neincrederea, in locul sperantei apare deprimarea, entuziasmul este inlocuit de abandon.

Incepem sa simtim stari care ne eram complet straine la inceput: frustrare, neimplinire, lipsa, teama, disconfort, nefericire, inutilitate. Iata originea acestor sentimente care nu au aparut din senin, ci din transformarea altora. La intrebarea "Cand te-ai simti nefericit?", auzim raspunsuri precum: "Cand nu am mai avut incredere in ea", "Cand mi-am dat seama ca ceea ce visasem, nu se va implini", "Cand am simti ca nu e langa mine, ca nu ma sustine". Si cu acest ultim raspuns intram intr-o alta parte a ceea ce inseamna o relatie de iubire - nevoia de sprijin.
Intre cei doi parteneri exista o suferinta, o lipsa, o rana care nu le permite sa fie nici separati, nici impreuna.

Tristezza

Quando entro in casa, cerco di nascondere il disagio che mi porto dentro. Così, senza rendermene conto, ho imparato a recitare, a fingere, soprattutto a imitare.
Imito l'idea di moglie che ho in testa; imito le mie amiche innamorate e felici; imito la me sposata dei primi tempi che non sono più capace di essere.
Tutto questo per evitare che lui possa vedere in me un'inquietudine interiore, un eccesso di tristezza.
Molte volte ho paura, aprendo la porta, di tornare a casa priva di sentimenti per lui.
Prima di entrare faccio sempre un lungo respiro e indosso una maschera. Certi giorni ho l'impressione che capisca quando fingo e non dica nulla. A forza di fingere, a volte non so più nemmeno quale sia la verità.
Com'è potuto succedere? Eravamo così sicuri del nostro amore.